De la o
vreme, toate ieșirile noastre la WineUp
au legătură cu Sarea-n bucate, chiar
dacă acțiunea principală se petrece în orașul acela interesant din
apropierea Turzii care este Clujul. De data aceasta am găsit un festival puțin altfel și am luat-o pe Via Carassia, la o plimbare de dimineață
în compania unor vinuri tinere și neliniștite.
N-a fost să fie
să ședem și noi trei zile și trei nopți în capitala Ardealului sub pretextul
justificat al participării la unul dintre cele mai importante festivaluri de
vin din țară. Vineri și duminică am fost mai mult pe drum, pe sus și pe jos, pe
la Oradea și Alba, prin Țara Moților și prin alte țări, ale 
Emoțiilor. Am prins
și soare, și ploaie, și lapoviță, două anotimpuri într-un weekend capricios de
sfârșit de martie. Vineri, am avut grijă să savurăm niște vinuri minunate, hors concours, grație gazdei noastre
care și-a desferecat răcitoarele anume pentru noi. Sâmbătă de dimineață ne-am
plimbat prin târg, intersectându-ne căile cu cele ale 
prietenilor din lumea
vinului prezenți în Cluj. Trupa de la Petro Vaselo ședea la soare pe terasa de
la Camino, noi am luat micul dejun la
terasa Viena, un peregrin cânta
obsesiv Hare Krishna lipit de
clădirea în care s-a născut Matia Corvin, era un soare înșelător pentru toți, cu dinți de
iarnă încă nealungată. 
Am salutat
bloggeri rătăcitori și oameni de vin din lumea largă, pe drumul care ducea
sigur către 
Muzeul de Artă, acolo unde ni s-a mutat festivalul. Ne-am simțit de
parcă ne-ar fi furat cineva bucuria celorlalte două ediții, petrecute în
superba clădire a cazinoului clujean. Nu că locul actual de 
desfășurare nu ar avea șarm, patină ori patimă.
Decât că ne obișnuisem cu un anume standard și cu o anume ținută, rar egalate
în materie de evenimente oenologice în România.
Muzeul de Artă, acolo unde ni s-a mutat festivalul. Ne-am simțit de
parcă ne-ar fi furat cineva bucuria celorlalte două ediții, petrecute în
superba clădire a cazinoului clujean. Nu că locul actual de 
desfășurare nu ar avea șarm, patină ori patimă.
Decât că ne obișnuisem cu un anume standard și cu o anume ținută, rar egalate
în materie de evenimente oenologice în România.
Altminteri, multe
crame la stand, mulți prieteni și neprieteni, cunoscuți și necunoscuți, oameni
de care ne amintim și oameni care nu își mai amintesc de noi. Ne-am bucurat
să-i revedem pe organizatorii festivalului și să degustăm vinuri mai noi ori
mai vechi pe la câteva standuri cu aură bună. Am dat pe la 
Liliac, acolo unde
se aflau prietenii noștri Cătălin și Oana, pe la standul Produse Moldovenești,
cu al său Ombun care s-a bucurat să ne servească cu o favorită Fetească Neagră,
pe la Viile Metamorfosis, unde existau un mare Pinot Noir, dar și un Negru de
Drăgășani de-a dreptul irezistibil.
Liliac, acolo unde
se aflau prietenii noștri Cătălin și Oana, pe la standul Produse Moldovenești,
cu al său Ombun care s-a bucurat să ne servească cu o favorită Fetească Neagră,
pe la Viile Metamorfosis, unde existau un mare Pinot Noir, dar și un Negru de
Drăgășani de-a dreptul irezistibil. 
Într-un colț, l-am găsit și pe Călin de la
Cluuuuj, vechi companion de pahar și festival. I-am reîntâlnit și pe Geta și
Bogdan Bocșe, purtând o comoară la cărucior, pe Mihai Oprea și Mona Arsulescu,
dar și alți cunoscuți care au dat cândva prin dormitorul bunicii. Ne-am 
revăzut
cu plăcere cu Giancorrado Ulrich, Alfred Binder și Adrian Pașca de la Viile, cu Ghislain Moritz - oenologul Avincis, cu
Florin Preda de la Licorna, cu Enikő de la Carastelec, cu prietenul nostru Vali Ceafalău care reprezintă
Vinimondo, cu Marian Olteanu de la Gramma și Anca Maria și Nelu Vlădoi de la crama omonimă, cu Dorelul La Salinei, cu Ana Roxana, PR de Rotenberg, cu Marina care este de acum a
Recașului, cu Luminița și Borisul Oprișorului, cu alți oameni mai importanți ori mai
anodini de la crame mai mari sau mai mici prezente în festival. Am găsit și o
cramă nouă, Galicea Mare, din Dolj, la prima ei ieșire în lume, cu vinuri
interesante, chiar dacă încă neetichetate.
Să tot fi fost cu
toții măcar 15 arădeni, grup în care am inclus-o cu plăcere și pe 
prietena
noastră băimăreană Romana Furtună. Adriana a fost cel mai entuziast membru al
clubului și singurul care a venit în cârje, cu piciorul în ghips, la festival,
dovedind că pasiunea pentru vin nu ține cont de 
accidentele neplăcute de
călărie. Ne-a lipsit foarte mult Dani, mezinul Vestik, aflat chiar de ziua lui
la Groningen din pricini de studenție și din lipsa unor avioane de weekend care
să zboare către România.
prietena
noastră băimăreană Romana Furtună. Adriana a fost cel mai entuziast membru al
clubului și singurul care a venit în cârje, cu piciorul în ghips, la festival,
dovedind că pasiunea pentru vin nu ține cont de 
accidentele neplăcute de
călărie. Ne-a lipsit foarte mult Dani, mezinul Vestik, aflat chiar de ziua lui
la Groningen din pricini de studenție și din lipsa unor avioane de weekend care
să zboare către România.
Să mai spunem că
am efectuat tradiționala ședință foto pe scena din curtea muzeului, dar și pe
scări, că am fost cuminți și am plecat cam pe când începuse concertul, că am
cinat la Camino alegând un meniu
gourmet, că a fost o sâmbătă minunată.
A doua zi, Enikő ne invitase la restaurantul Via pentru o lansare de vinuri
neliniștite pe nume Carassia, cele
mai recente produse ale cramei Carastelec și totodată rațiunea pentru care
fusese înființată această vinărie cu acționariat maghiar, aceea de a produce spumante
prin metoda clasică. Într-un anume fel, a fost evenimentul weekend-ului pentru
noi. Local select, bucate de top, spumante pe 
care le vom comanda cu baxul de
îndată ce vor fi disponibile. Țineți minte cele trei nume: Carassia Clasic
extra brut (60% Pinot Noir, 40% Chardonnay), Carassia rosé brut Blanc de Noir (Pinot Noir), Carassia
Blanc de Blancs brut (Chardonnay), pentru că ele vor deveni în curând
emblematice pentru Transilvania. În curte, la o cafea ori la o țigară, am
apucat să fotografiem o pasăre stranie care comunica gălăgios cu lumea. Un fel de corb care strângea cordițe
uscate de vie pentru cine știe ce cuib măiastru.
Pe urmă s-a făcut
de plecare, am pornit către Turda, ne-a plouat și am prins și o lapoviță, cu
ochii la munții înzăpeziți. Am tras nu la salină, ci la restaurantul Sarea-n bucate, pentru un prânz bogat și
pentru o ședință foto inevitabilă. Seara, ne-am regăsit orașele de acasă,
Timișoara și Arad. Cu sentimentul că mâine ne-am muta la 
Cluj. Din pricina
festivalurilor și vinurilor sale, din pricina localurilor și muzeelor sale, din
pricina ființei urbane care reprezintă chintesența Ardealului. Și mai ales din
pricina oamenilor frumoși ai acestui mare oraș care este adevărata capitală a
părții de lume în care trăim cu toții.
