marți, 30 august 2016

Cartea vinurilor românești și Valea Verde Retreat 2016, văzute din unghiul degustătorilor neautorizați de fericire




Ați fost vreodată la Valea Verde Retreat în satul Cund? Dar la Hotel Privo din Tg. Mureș? Dar la vânătoare de trufe în Transilvania? Nouă, degustători neautorizați de fericire, ni s-a întâmplat asta în mod firesc și fără de regrete în acest inspirat sfârșit de august. Un reporter laconic ar rezuma întreaga experiență astfel: o jurizare cu șapte experți internaționali a circa 300 de vinuri și distilate românești, în inima Transilvaniei, pentru viitorul ghid The Wine Book of Romania. A fost însă vorba de mult mai mult decât atât, de o experiență unică pe care mă voi încumeta să o redau cu ajutorul cuvintelor, al filmulețelor și a mii de fotografii care au încercat să surprindă emoțiile inefabile ale unei călătorii oenogastronomice pe care foarte puțini au norocul să o trăiască într-o viață.
 
Pe noi, bănățenii de dincolo și dincoace de Mureș, ne despart patru ore și jumătate de drum de orașul în care se află Hotel Privo. Un proiect unic în România, un hotel de patru și cinci stele al cărui design a fost premiat. Acolo ne-am strâns în jurul Marinelei Ardelean, un profesionist care muncește din greu pentru a face cunoscut lumii vinul și spiritul românesc. Ne-am dus să dăm o mână de ajutor în organizare și mediatizare. La Privo s-au adunat, într-o seară de marți, șapte experți internaționali în ale vinului, am avut parte de o cină de poveste, de o scoborâre în pivnița cu patru mii de sticle a hotelului, de ospitalitate și de alte bucurii specifice călătorului oenofil. Pe terasa cu mesteceni și vilă în stil Secession, Csonka, cu belvedere și ornamente vinicole, somelierul Marius Danciu a avut grijă să ne deschidă un superb Predicador blanco 2013, un vin alb spaniol botezat și etichetat după personajul interpretat de Clint Eastwood în filmul Pale Rider (1985)
A doua zi am luat drumul Cundului, un sat pe numele său săsesc Reussdorf și pe cel unguresc Kund. Văi și păduri, căi șerpuite, pe o colină șade frumos turnul cramei Villa Vinèa, ajungem în patruzeci de minute. Vezi case ungurești și nemțești, turla părăginită a unei biserici reformate, cai și copii, căruțe cu saci, peisajul rural de acasă. Din Ardealul nost. La dreapta, în centru, pe lângă biserică, o luăm către Valea Verde Retreat, în fapt un interesant complex turistic, căruia nu putem să-i spunem și agro-, din pricina patronului său, Jonas Schäfer, un rafinat domn german care, alături de soția Ulrike, a lăsat Hamburgul pentru a alege să trăiască în centrul Transilvaniei. 
 
De fapt, dacă ajungi să-l cunoști cu adevărat pe Jonas, îți dai seama că și paradisul ar fi în esență o construcție, că trebuie inventat, renovat, întreținut, disciplinat. Și nu vorbesc aici numai de lucrurile exterioare, de cele la vedere: de locuințele pe care le-a transformat din ruine în reședințe, de structura în sine a ceea ce în denumire este Retreat-ul, o sumă de case îngrijite și de construcții noi, de lemn, situate în mijlocul unui peisaj cu verdeață, lac, nuferi, sălcii seculare și chioșc alungit, prelungit ca și plăcereea unei zile de august târziu cu lumină blândă și pofte gourmet. Ci vorbesc mai ales de bucatele alese pe care le creează cu ajutorul unei echipe pe care a antrenat-o după chipul și gusturile sale minunate. De localnicii care lucrează pentru el și cărora le-a dat un sens în viață, precum un magician care a reinventat lumea.
 
Cât despre vinuri, despre jurizare, despre efortul de organiza o degustare cu peste 300 de probe servite la șapte jurați – ce mult îmi place termenul acesta, jurați, fiindcă semnifică onestitate și imparțialitate – să spunem că totul a semănat cu un concert, de oameni mișcându-se ritmic, de buze și papile concentrate ritmic asupra licorilor anilor trecuți, un Bolero de Ravel, cu dirijor neobosit în persoana Marinelei. S-au vorbit destule limbi diferite (engleză, română, germană, italiană, portugheză, maghiară, franceză, spaniolă, olandeză și, poate în gând, bulgară), deși cele știute de cei prezenți sunt ceva mai multe. 
 
Și nici nu e de mirare, câtă vreme britanicul Rod Smith, Master of Wine, locuiește în Franța, iar Maria Sofia Dare Biancolin este italiancă, însă vorbește la fel de bine germana, de vreme ce în urmă cu șase ani a preluat șefia Asociației Somelierilor din Germania. Jószef Kosárka, un diplomat globetrotter, șef de asociație somelieră ungară, conversează în italiană, spaniolă, germană, engleză și maghiara maternă, iar wineloverul nr. 1 Luiz  Alberto este italian de Brasil care trăiește în Boston. Să adăugăm că Elias Macovela, activist lusitan al vinului, și-a exersat portugheza cu Luiz, învățându-ne tot felul de nuanțe ale salutului în limba maternă, că mezinul CDViN, Dani, student de Groningen, și-a amintit olandeza în compania lui Paul Robert Blom, degustător internațional de vin din Țara Lalelelor, că Jószef a conversat în maghiara literară cu Pivnicera și că noi toți, împreună cu Galina Niforou, de la Asociația Exportatorilor de Vin Bulgari, am vorbit o engleză cu accente de tot felul, chiar și de Hrundi V. Bakshi, actorul interpretat de Peter Sellers în filmul The Party, ceea ce nu  ne-a împiedicat să ne înțelegem pe deplin în limba universală a vinului.
Întreaga experiență a fost condimentată cu o senzațională vânătoare de trufe, numai bune de gătit apoi în ceaunul cu risotto pregătit, à la Jonas, în poiană. Am suit în mașini și am gonit vreo zece minute către Dumbrăveni, printre pietre și prin praf, pe lângă turme de oi neprevăzute, iar Jonas, localnicul, a ajuns mult mai repede la locul faptei, o pădure bătrână de stejar, în SUV-ul său prăfuit de plăcerea călătoririi. Călăuza, vorbitoare de limbă română și de franceză helvetică trădând un ușor accent maghiar, și cățeii săi, Dick și Mucky, ne-au obosit pe pantele cu lumini și umbre; Dick era genial, găsea ciupercile din cinci în cinci metri, apoi le adulmecam și noi, omenește, cu un aer contemplativ, realizând poze de grup și având grijă să nu ne sucim gleznele hedoniste. La urmă, o masă de neuitat, în iarbă, cu vin bun și trufe presărate pe orez, feliate în ritmul lui Jonas. 
 
Și tot un condiment special, endemic, a fost concertul de jazz pe alocuri latin ori mai degrabă de transylvanian jazz susținut în ultima seară de o trupă maghiară de Cluj, Koszika & The HotShots, cu a sa remarcabilă solistă Krisztina Koszorus, pe care l-am savurat în fața meniului senzațional pregătit de Jonas Schäfer. A fost un prilej să polemizez cu toți, și cu somelierul de la Privo, și cu Jonas, și să le spun că eu nu aș împărți cu nici un fel de vin, fie el și Pinot Noir de top, supa de linte cu ou garnisit cu trufe și foie gras gătit de master chef-ul casei, din motivul anume că unele specialități, ca și unele licori, de altfel, sunt atât de cuprinzătoare prin ele însele, încât nu trebuie să fie însoțite, acompaniate cu și de nimic, ci doar contemplate în tihna bucuriei de august.

O să avem o nouă ediție a Cărții vinurilor românești jurizată profesional, onest, departe de subiectivism și de rea intenție, un adevărat ghid pentru iubitorul de vin autentic. În spatele acestei realizări perene se află efortul constant al unei echipe de truditori uniți de un sistem comun de valori și de inepuizabila energie a Marinelei. Și pentru cei care se vor îndrăgosti în chip firesc de imaginea ei de vrăjitoare în iie pozând pe coperta unei cărți oenologice de top, dar și pentru cei care o hulesc tocmai pentru acest gen de frumusețe activă pe care o promovează, am ales o fotografie care, poate, o reprezintă cel mai bine. În oglinda salonului în care Jonas își servește delicatesele, unice în Transilvania, o ființă discretă și workaholică trudește zilnic, la ceas de seară, de prânz și de dimineață, la acest proiect care pare fără de sfârșit și care are legătură cu una dintre cele mai puternice valori create de poporul român: VINUL.
 

vineri, 29 iulie 2016

Rosé&Bubbles Mamaia 2016 sau infinitele mele plăceri la malul Mării


Un festival de rosé-uri și de
spumante la malul mării poate fi evenimentul perfect al verii. Și poate că nici un loc de desfășurare nu i s-ar potrivi mai bine decât Mamaia. Iar dacă tot am pus degetul pe buricul litoralului românesc, Clubul Fratelli – loc hedonist față de care e imposibil să nu simți o dragoste la prima vedere –  nu poate fi decât destinația perfectă pentru călătorul, turistul, iubitorul de vin care se află în căutarea provocărilor oenofile.
Nu mai știu câte apusuri și răsărituri am contemplat la Mamaia. De anul trecut, de când am redescoperit litoralul românesc, ne tot întoarcem acolo, atrași de un șarm inefabil care rezistă în ciuda tuturor neajunsurilor: drumul lung, lipsa autostrăzilor, aglomerația endemică, subdezvoltarea. De data aceasta am venit cu o țintă precisă: ediția de vară a Festivalului RO-Wine, Rosé&Bubbles, și nu doar așa, haihui, că ne-am nimerit la o oră-două de Mare din pricini de zile ale cramelor de Dealu Mare ori mai știu eu din ce pricini de eveniment bucureștean la care trebuia să fim prezenți. Fiind implicați în mediatizare, am putut vedea și cu ochi virtual, și cu ochi digital întreaga acțiune, prietenii, truditorii, organizatorii, amfitrionii, chipurile întâmplătoare.


Clubul Fratelli din Mamaia este poate unul dintre cele mai interesante locuri din partea asta de lume, o adevărată fantezie cu jucării acvatice întrupată de cel care a trăit-o în gândul creator. Amenajat în interior precum o meduză imensă, cu tavanul împânzit de mii de tuburi care își schimbă culoarea în funcție de vibrațiile muzicale, el atrage în fiecare seară de weekend sute de entuziaști care palpită precum o ființă unică pe ritmurile îndrăcite ale muzicii. Un pește spadă tronează pe terasa închisă, mai multe acvarii simbolice cu pești și crabi de lemn împodobesc exteriorul, o terasă cu chioșc și bar circular, purtând însemnul Carnivale, la nisip, cu fotolii comode și chelneri care fug de colo-colo completează această construcție unică. Dacă punem la socoteală și terasa, și marea, și briza care adie, totul pare un fel de paradis românesc conceput de un creator genial. 

 
În acest paradis au pătruns de curând și vinul, și iubitorii acestei licori. Peste douăzeci de producători au ocupat standurile pregătite în holul clubului, acelea cu care ne-am mai întâlnit în cadrul primei ediții a festivalului Ro-Wine de la București. I-am regăsit pe amicii de la Foss Marai și Castello di Neive, doi simpatici domni vinicoli având vârsta spirituală mult mai mică decât cea biologică, care se țin de șotii de tot felul. Ne-am revăzut cu mulți prieteni, cu Victor Deleanu și George Măluțan, cu Anca și Nelu Vlădoi, cu Marina Samoilă, cu Ștefan Timofti și cu mulți alții. S-au nimerit la festival și unele personalități, între care Adrian Sârbu, fostul nostru patron de pe la săptămânalele Mediapro pentru care am lucrat, și Ovidiu Lipan Țăndărică, legendarul percuționist al trupei Phoenix. Un ochi mai ager, care a pătruns și dincolo de decorul evenimentului de vin, i-a putut suprinde și pe Sebastian Ghiță, Remus Truică, Claudio Zambon, undeva pe terasa cu bar la nisip și trupă șic ce cânta în chioșcul marin.


Despre vinuri, ce să mai zic, o bucurie! M-am cam dedat la ele pe la mai toate standurile, la Gitana și Corvezzo, la Casa de Vinuri Cotnari și Costaripa, la Foss Marai și Domeniul Vlădoi, la Tohani și Via Viticola Sarica Niculițel, la Averești și Castello di Neive, la Darie și Budureasca, la Jidvei și Purcari, la Rătești și Mennini. Mi-au căzut cu tronc multe vinuri, voi pomeni însă doar câteva: spumantul de Tămâioasă de la Cotnari, spumantul de Chardonnay de la Costaripa, rosé-ul Mamaia purtândd marca Vlădoi.
Și mai trebuie să știți că meniul de la Fratelli Mamaia este excelent: calamarul, sosul chili, trabucurile cu pește și brânză, icrele de știucă, bibanul de mare, humusul, pizza etc. Că marea e superbă în iulie la Mamaia. Că am înotat ore în șir, printre pescăruși, copii și surferi. Într-una din serile care au urmat festivalului am făcut cunoștință și cu vinurile noii crame Histria, care poartă pe etichete vechea monedă grecească din această colonie, vultur pe delfin,  și care produce un excelent Sauvignon Blanc. În plus, nu am uitat să ne întâlnim cu buna noastră prietenă Cherana, la festival și la Constanța, pentru o supă de fructe de mare la restaurantul Reyna și pentru niște felii de tort Snickers la Cofetăria Angelo, două localuri din capitala Dobrogei care nu trebuie ratate sub nici un chip.


Dacă era după mine, aș fi stat o veșnicie la Mamaia, mi-aș fi făcut veacul la Fratelli și la Marina Surf, aș fi devenit om-amfibie, deveneam una cu plaja, una cu Marea. Din păcate, toate lucrurile bune se consumă prea iute, festivalurile, vacanțele, plăcerile. Așa că am luat-o înapoi către casă, în Yarisul parcat multă vreme în preajma unor Maserati, Ferrari, BMW-uri și Mercedes-uri, tot prin Transilvania, pe unde am venit, pe la Brașov, Sibiu, Deva, pe drumul sinuos cu ambuteiaje pe Valea Prahovei, cu autostradă prăbușită, cu puține locuri unde să tragi. Cum eram fericit însă și plin de toate experiențele cu gust de mare, de calamar, de rosé-uri și spumante, am trecut peste toate necazurile unei călătorii de o zi care încă îmi arată că parcă trăiesc în altă țară decât țara cu Pont Euxin, cu pod peste Dunăre, cu cazinou părăginit la malul mării și pescăruși care zboară în lumina răsăritului.



joi, 30 iunie 2016

Poveste cu Ai, Axi și toate bucuriile de pe urmă


Să vă povestesc totul așa cum a fost. E vorba mai întâi de un școlar și de o școlăriță din RSR care s-au cunoscut într-o tabără de copii a micului stat sovietic de pe la noi. Și cum a fost o dragoste la prima vedere, mai degrabă pentru totdeauna decât pe termen nelimitat, cei doi au tot corespondat până când au crescut suficient ca să devină soț și soție. Pe urmă au terminat câte o facultate și au învățat să construiască socialismul, ssmd-ul, fabrici și uzine, ce orașe frumoase aveam!
Partidul, care era în toate, în fiecare atom și în fiecare bolovan din Carpați, i-a repartizat într-un pitoresc oraș minier din care au reușit să evadeze grație mai multor curcani bine crescuți și bine țintiți, potrivit poftelor unui anume secretar de partid care putea să le schimbe destinul. Oricum ar fi fost, în noua urbe de reședință, Timișoara, totul era mai luminos, inclusiv rufele întinse la soare. Au primit apartament de bloc și slujbă la fabrică ori birou, civilizația era la ea acasă pe Corso și pe Surogat, chiar dacă avea miros de Tehnometal, de Spumotim, de TEBA, Guban, Electrotimiș, Solventul, Dermatina, Electromotor, ILSA și așa mai departe.

El desena și măsura șuruburi, scriind poezii în serile calde de iulie la etajul oarecare al unui bloc oarecare dintr-un cartier oarecare de la marginea Timișoarei eterne. Ea închipuia blocuri într-un birou oarecare din centrul marelui oraș cu fumuri austro-ungare, fiind totodată muza precară a poeziilor de sertar. Înlăuntrul acestei intrigi lirico-industriale a fost conceput Ai. Fiind povestitorul și totodată unchiul său, trebuie să vă spun că m-am bucurat așa de tare când s-a născut, că am dat cu capul de pragul de sus al maternității (și, poate, și al realității) și încă mai am și acum un semn al acelei bucurii natale. Era frumos, chiar foarte frumos, locuiam într-o curte comună, într-un apartament străvechi, de pe vremea lui Franz Josef, într-un fel de han atemporal transformat în orice altceva, undeva pe malul Begăi. Cu doi ani înainte de nașterea lui Ai, zis în acte Mihai, am putut să ne bucurăm cu toții, vecinii români, nemți, unguri, ucraineni, evrei, sârbi și țigani, cu ochii la tv-ul cu pureci care prindea Belgradul, când Rossi a dat golul de campion mondial. Iar în anul nașterii lui Mihai, cu nume de roman orwellian, am putut să vedem, parțial cu pureci, campionatul european cu Țopești și Lucești care puneau umărul la gloria cu crampoane a minunatului tricolor românesc.
Când Ai era mic și foarte mic, cam cât un cucuruz de la Fere, satul în care am copilărit cu toții, în blocul din Zona Soarelui era frig și cenușiu, mirosea a fabrică de detergenți și a betoane socialiste. Fericirea și-a făcut totuși cuib acolo, fiind de felul ei apolitică și infinit răbdătoare cu vremurile. Știu că Ai avea pe atunci și un bunic pe nume Moș Tramvai care îi aducea, pe lângă fructele oprite ale RSR-ului pe care le procura de la Piața de Fân și de la alimentara de vizavi, și niște jucării inedite, ascunse într-o geantă străveche făurită din pielea unui animal nepieritor. Erau mii de mici obiecte, numite condensatoare, rezistențe, sacâzuri, ciocane de lipit, telefoane de conectat direct la stâlp, fire de cositor, lămpi de tv Rubin, potențiometre, ampermetre, fire și cabluri de tot felul, plăci de ebonită, șurubelnițe, patente, clești și ciocănele, benzi izolatoare și bucăți de lucruri cu nume uitate, din materiale neștiute, cu care puteai să te joci în bucătăria austeră. Ai avea grijă să le răstoarne pe toate și să le înșire pe unde apuca; Moș Tramvai, bunicul care repara ceasurile orașului și teleșpicherele companiei de firobuze cu nume inițiatic IJTL, nu se supăra niciodată. Eu însumi mă jucam cu Ai pe covorul fermecat, plutind o vreme pe deasupra lumii timișorene, pe lângă turnurile de apă de la începutul celuilalt veac, de-a lungul culoarului murdar al Begăi, deasupra Pieței Traian cu Hermesul său ruginit, deasupra Turbinei și a Prințului Turcesc, pe lângă Catedrală și peste Iosefin, într-un vis care nu avea nici o legătură cu țesătura precară a realității. 

Pe urmă, nu știu din ce motiv, anii au început să treacă un pic mai iute. Covorul fermecat aproape că nici nu ne mai susținea greutatea în creștere, abia dacă apucam să plutim câteva ceasuri, ieșiți pe geamul imperfect al blocului, pe deasupra Fabricului și a apei în care altădată, când eram mai mic și mai copil, prindeam carași aurii cu miros de irezistibil de leșie industrială.
Pe când Mihai avea vreo șase ani s-a întâmplat o minune tristă. Gloanțele au început să șuiere pe la urechile noastre, oamenii cădeau pe străzi, caldarâmul din Piața Maria mirosea a sânge. I-am refugiat pe toți la Fere și am găsit de cuviință să schimbăm lumea, sătui de ne-libertate, de frig, de foame, de prostie. Nici nu știu cum au trecut restul anilor. Ai avea să crească, noile jucării preferate aveau ecran și tastatură și nici măcar geanta lui Moș Tramvai nu le-a mai egalat în fascinație. La școală, care purta numele unui jurnalist francez împușcat la București, a învățat limba lui Descartes iar mai apoi, la facultate, s-a apucat de actorie. Nici nu vreți să știți câte nebunii am putut să facem împreună în acei ani ziși ‘90, ziși 2000. Destul că el a crescut suficient încât să se facă inginer când avea să crească mare, inginer de calculatoare, și atunci să vedeți distracție, cât ajutor ne-a mai oferit de câte ori ne dispărea Yahoo-ul de pe ecran și Napsterul, Kazaa-ul și Audioagalaxy-ul, câte instalări și dezinstalări nu ne-a mai făcut el de câte ori crăpa Windows-ul și placa de bază și sursa tuturor acestor plăceri, ca să nu mai pomenesc de alte chestii cu nume complicate din care era compusă fericirea noastră reinventată...

Mai știu că pe urmă am crescut cu toții prea mult și prea repede. El, Ai, s-a făcut un mai mic sau mai mare manager de multinațională, călătorind peste tot, prin India și Mexic, prin China și Spania și mai ales prin Germania. Noi primeam din când în când vederi virtuale cu aripa avionului care-l ducea în Shanghai, cu ricșa indianului transpirat care-l transporta în New Delhi, cu sombrero-ul colegului mexican însărcinat cu șederea sa la Querétaro. Nu aveam nimic de obiectat, mai ales că și eu, unchiul său, și el, și toți ceilalți făceam parte simultan dintr-o organizație esoterică numită Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați, care se ocupa cu descifrarea licorilor din fiecare pahar.
 
Pe urmă am constatat că începea să bată vântul schimbării, că Ai devenise tot mai singur înlăuntrul companiei și drumurilor sale, că lipsea ceva esențial în peisajul acela de nou mileniu. Și cum ajunsesem cu toții într-un impas, Ai a reușit să rescrie singur ultimul capitol al povestirii. Era aprilie și noi degustam a nu știu câta seară magică în clubul exclusivist  de pe malul Mureșului, când brusc el a apărut însoțit de o altă ființă. Se făcea că ea, însoțitoarea, era chiar jumătatea sa, ușor mai înaltă și ușor mai grațioasă, iar noi, spectatorii, desigur că nu am avut nimic împotrivă. Câteva luni mai târziu și câteva festivaluri mai târziu, ne-am trezit chiar și cu o nuntă în club. Cum să o povestesc? Să vă spun că am avut cinci-șase vedre de flori și oaspeți de la 13 ore distanță cu trenul, că Tina, prietena noastră, s-a întrecut pe sine gătind somon cu legume și piept de rață cu piure de păstârnac și dovleac și sos de fructe de pădure, că mireasa, Axi, a avut o rochie șic și cel mai frumos și discret buchet de nuntă din lume?
Poate că e mai bine să las imaginile să povestească. Să le las pe ele să conceapă încheierea poveștii. Să las obiectivul aparatului digital să transmită în direct toate emoțiile narațiunii. La urma urmei, eu decid încheierea, eu sunt Povestitorul, Unchiul cuvintelor mele și al lui Ai, dar și martorul atent al ultimilor 32 de ani din viața lui și a noastră. Și atunci, urmărind cuvintele și imaginile, poate cineva să spună că El, Creatorul realității, și că eu, creatorul poveștii de față, am fi greșit cu ceva, că nu am conceput aici ceva sincer, onest, armonios, bine țintit și cu happy end?   
                   
            
Galerie foto: Cununia lui Ai, File de album